Intre mine si ceilalti (partea 1)

Nu stiu de cate ori a trebuit sa ma opun dorintelor generale, sau mai bine zis sfaturilor pe care le primeam. Ca sa intelegi mai bine sunt tipul de persoana care, atunci cand dispune de suficient timp, prefera sa inteleaga cat mai multe aspecte ale unei probleme cat si diferitele puncte de vedere cu privire la solutionarea ei. Adica pe romaneste intreb ici si colo unde consider eu ca persoana e calificata sa-mi dea un sfat. As minti sa spun ca mi-am ascultat intodeauna instictele si am facut doar ce am crezut eu de cuviinta. Au fost situatii in care nici macar nu mi-am asumat raspunderea pentru "calea" urmata. Totusi in majoritatea situatiilor sunt echilibrat si primesc un sfat doar ca atare si nu ca un imperativ sau unica solutie.
Din motive lesne de inteles scriu acum. Ma aflu iar in postura in care sunt socat de diferentele dintre ceea ce simt si vreau si poate o realitate prea dura (sau din punctul meu de vedere prea lenesa sa-mi arate ca exista speranta) sau poate sunt eu prea visator sau optimist pentru o lumea prea moarta in realitate (nu pot sa ma abtin sa nu-i reprosez acest lucru). Dar sa trecem la tema in cauza:

Conflictul apare in momentul in care vizionez Bitter Moon (Luni de fiere) si citesc postfata cartii cu acelasi nume, scrisa de Vasile Dem. Zamfirescu. Si pe scurt suna ceva de genul: In urma studiilor efectuate pe cupluri, relatia dintre parteneri are un termen de expirare de aproximativ 5 ani.

Dorinta, speranta si mai ales poate ingoranta fata de realitatea persoanelor carora le-am cerut si ascultat punctele de vedere (mai specific opinia a doua dintre cele mai importante femei din viata mea) au fost puternic zguduite de aceasta realitate. Este unul dintre momentele in care te simti ca lovit de o lopata in moalele capului (vezi "Ion"), lumea parca incepe sa se invarte si, pentru o persoana centrata pe realatiile afective, semnifica aproape o negare a existentei sale. Marele si frumosul castel in care traia si pe care il extindea cu munca asidua, cu inversunare si cu certitudinea ca daca se vrea se poate atinge planul arhitectural, se naruie exact ca si puful de praf de pe cartile uitate intr-o biblioteca antica. Ma simt ca un Sisif fara muntele de nisip. Sau mai degraba un Sisif caruia i se impune revelatia ca ceea ce face el nu ajuta pe nimeni, nici macar pe el. Ca un Sisif al carui munte de nisip e de fapt intr-o clepsidra si tot ceea ce trebuie sa faca e sa rostogoleasca aceea clepsidra odata la 5 ani si sa priveasca pasiv cum muntele se misca singur. Clar sunt un Prometeu fara ficati sau rinichi sau ce naiba ii manca lui vulturul.

Am spus ca fara limite nimic nu are sens, dar nu am spus niciodata ca noi trebuie sa fim cei care sa ne impunem limitele. Sunt trist, deznadajduit, infricosat, dezamagit si ma urasc pentru ca fie sunt prea copil fie ma adaptez unei lumi care nu-mi place, maturizandu-ma dupa sabloanele ei. Nu pot sa ma intreb cat de liberi suntem de fapt? Si poate intrebarea care ma sperie cel mai tare...ce rost mai are sa investesti ceva care oricum are soarta pecetluita? Nu am avut pretentia sa stiu ce va urma, am vrut sa traiesc in aici si acum. Singura problema e ca sunt singurul care are curajul (sau,  vorba profesoarei mele "inconstienta").

Imi dau seama ca am scris sub imperiul unei "traume" proaspete ceea ce poate exagera lucrurile. Le-am relatat cum le simt si ca sa ma pot uita mai tarziu la ele si, sper eu, sa pot rade de mine.

Va rog sa-mi lasati impresiile voastre. Apreciez sinceritatea si chiar vreau sa stiu daca trebuie sa ma duc sa ma culc sau sa-mi dau doua palme si sa ma trezesc.

P.S. Blogul este in constructie din lipsa de timp...nu e gata inca.

P.P.S. Aici "Mitul lui Sisif" este alterat. In original acesta ducea un bolovan pana in varful muntelui ca apoi sa-l vada cum se rostogoleste din nou la vale.