Despre sinucidere azi

Urmarind acest videoclip am simtit impulsul de a scrie cateva cuvinte pe acesta tema semi-tabu. Zic semi-tabu pentru ca pe deoparte este foarte mediatizata, fiind un subiect suculent pentru toate mijloacele media, dar pe de cealalta parte nimeni nu vrea sa vorbeasca deschis despre asta, nimeni nu pune punctul pe i, nimeni nu face nimic in aceasta privinta nici macar nu este acuzat nimeni. Cred ca de fapt asta e si punctul slab al sinuciderii...nu e nevoie sa se gaseasca un tap ispasitor...el a fost gasit si pedepsit deja...oare? Poate ca subiectul este tabu pentru ca intr-un fel fiecare dintre noi se simte responsabil intr-un fel (mai putin pentru sinuciderile la adulti, mai mult pentru cele la copii). Dar cum asa? Pai hai sa vedem:
1. Fantasmele
a) Rezoneaza cu propriile noastre fantasme de sinucidere? Atunci nu ar fi sentimente de vinovatie, nu? Dar asta nu exlude posibilitatea ci doar ne indica sa cautam izvorul de vinovatie in alta parte.
b)  Fantasmele de erou salvator sunt si ele implicate in aceasta poveste si ele ar putea determina aparitia sentimentului de vinovatie: "Inca unul pe care nu l-am salvat! :(".
Aici ar mai fi loc de cateva fantasme care poate ar explica mai bine fenomenul dar va las sa le descoperiti singuri.

Imi ramane sentimentul ca nu sunt de ajuns aceste explicatii.
2. Societatea
Noi traim in societatea in care traia si victima (daca nu poti sa admiti asta inseamna ca poti sa parasesti pagina aceasta, oricum n-ai sa poti inghiti nimic in continuare si-ti irosesti timpul...te astept cand ai trecut peste, sau mai corect prin) si asta ne ingrozeste. Inseamna ca ceva este stricat si ca noi sau cei dragi noua sunt supusi aceluiasi risc. Corect, doar ca daca am ajuns sa constientizam acest lucru riscurile scad dramatic. Trebuie sa intelegem un lucru, daca societatea ne modeleaza la inceputul vietii, avem datoria/obligatia (mah, voi intelegeti ca Trebuie!?) sa o modelam si noi la maturitate. Dar asta e alta discutie.
3. Familia
Teoretic trebuie inclusa la societate, dar intrucat are o pondere mare i-am acordat un intreg subpunct. Mai e de zis ceva? Ce naiba sa mai zic decat ascultati-va odraslele ca va zic singure ce probleme au....invatati sa ascultati...si daca sunteti prosti ascultatori sau nu pricepeti....duceti-va cautati ajutor specializat. Alternativa e prezervativul. Poate am exagerat putin dar eu unul sunt revoltat pe aceasta institutie. Nu exista parinti sau copii perfecti, cu asta in minte si cu multa comunicare nu se vor diminua sentimentele de vinovatie atunci cand gresim dar cel putin nu vom ajunge sa ne sinucidem unii pe altii (sic).
Stiu ca am deviat putin de la subiect dar am spus ce era de spus. Cam de asta ne simtim vinovati, indiferent de pozitia pe care o avem. Desigur nu plasez responsabilitate doar in afara victimei, dar sunt rare cazurile cand victima este singura in actul sinucigas, deci sunt rare cazurile in care celelalte instante nu ar fi putut sa ajute.

Despre libertate

"Am auzit aproape tot atatea prostii despre gradinile zoologice catdespre Dumnezeu si religie. Oamenii binevoitori, dar prost informati, cred ca animalele care traiesc in libertate sunt pentru ca sunt . Aceste persoane se gandesc de obicei la o felina frumoasa, un ghepard sau un leu (viata unei gazele gnu sau a unui furnicar e rareori solemna). Si le imagineaza bantuind prin savana dupa ce au mancat o prada care si-a acceptat soarta cu piosenie, sau alergand cateva runde pentru a se mentine in forma dupa ce s-au ghiftuit. Le vad veghind cu mandrie si tandrete asupra odraslelor, cu toata familia privind apusul de pe grengile copacilor si oftand de placere. Isi imagineaza ca viata animalelor e simpla, nobila si plina de sens. Apoi sunt capturate de ticalosi si aruncate in custi minuscule. le e distrusa. Tanjesc dupa si fac totul ca sa scape. Pentru ca li s-a interzis libertatea prea mult timp, devin umbre a ceea ce erau odata, spirite frante. Asa isi imagineaza unii.
Nu e deloc asa.
In salbaticie, animalele duc o viata plina de constrangeri si nevoi intr-o ierarhie sociala nemiloasa si intr-un mediu unde au parte de multa frica si putina hrana, unde trebuie sa-ti aperi teriroriul tot timpul si sa suporti parazitii. Ce inteles are fericirea intr-un asemenea context? Animalele din salbaticie nu sunt, de fapt, libere nici in spatiu, nici in timp, nici in relatiile personale. In teorie - ca posibilitate fizica - un animal poate sa se miste liber, afisand toate conventiile sociale si toate limitele proprii speciei sale. In practica, un asemenea eveniment e mai improbabil in cazul lor decat in cazul unui membru al speciei noastre un patron de magazin, de exemplu, cu toate legaturile - familie, prieteni, societate - care ar lasa totul si si-ar abandona viata cu doar cativa banuti in buzunar si hainele de pe el. Daca un om, cea mai inteligenta si mai curajoasa din toate creaturile, n-ar hoinari din loc in loc, strain tuturor, dator nimanui, de ce ar face-o un animal, care e mai conservator prin natura sa? Caci animalele sunt conservatoare, chiar reactionare, ar spune unii. Cea mai mica schimbare le poate deranja.Vor ca lucrurile sa ramana neschimbate zi dupa zi, luna de luna. Nu le plac deloc surprizele. Acest lucru e evident in relatiile lor spatiale. Un animal isi locuieste spatiul, fie ca e intr-o gradina zoologica sau in salbaticie, in acelasi mod in care piesele de sah se misca pe tabla: cu un anumit sens. E la fel de multa intamplare sau in comportamentul unei soparle, al unui urs sau al unei caprioare ca in localizarea unui nebun pe o tabla de sah. In ambele cazuri, e vorba de un model si un scop. In salbaticie, animalele pastreaza acelasi drum pentru acelasi scop, anotimp dupa anotimp. La o gradina zoologica, daca un animal nu e la locul lui, in pozitia obisnuita, la ora obisnuita, aceasta inseamna ceva. Poate sa nu fie nimic altceva decat reflectarea unei schimbari minore de mediu. Un furtun incolacit, lasat afara de un ingrijitor, a parut o amenintare. S-a format o baltoaca care-l deranjeaza. O scara lasa o umbra. Dar ar putea sa insemne si ceva mai mult. In cel mai rau caz, ar putea fi acel lucru de care se tem cel mai mult directorii: un simptom, un semn al unei viitoare probleme, un motiv pentru a verifica excrementele, a interoga ingrijitorul sau a chema veterinarul. Si toate astea doar pentru ca un cocostarc nu sta unde statea de obicei!
Dar dati-mi voie sa urmaresc putin un aspect al problemei.
Daca te-ai duce la cineva acasa, ai da usa de perete, i-ai alunga pe proprietari in strada si le-ai spune:
- Plecati, sunteti liberi, liberi ca pasarea cerului! Plecati! Plecati!
Credeti ca ar sari in sus de bucurie? N-ar face-o. Pasarile nu sunt libere. Oamenii pe care tocmai i-am evacuat ar face scandal:
- Cu ce drept ne dati afara? Astae casa noastra. E peoprietatea noastra. Locuim aici de ani de zile. O sa chem politia, ticalosule!
Nu spunem noi ? Cu siguranta, asta simt si animalele. Animalele sunt teritoriale. Asta e cheia catre mintea lor. Doar un teritoriu familiar le va permite sa-si indeplineasca cele doua imperative ale vietii in salbaticie: evitarea dusmanilor si procurarea hranei si apei. Orice spatiu zoologic sanatos din punct de vedere biologic ... e doar un teritoriu, diferit doar prin marime si prin apropierea de teritoriul uman. E normal sa fie mult mai mic decat in salbaticie. Acolo, el este mai mare nu din ratiuni de gust, ci din necesitate. Intr-o gradina zoologica, aplicam animalelor principiile dupa care ne ghidam noi: adunam intr-un spatiu redus ceea ce in salbaticie este un spatiu intins. Inainte, pentru noi, pestera era aici, raul acolo, terenul de vanatoare la o mila departare, cel de panda alaturi de el, fructele de padure in alta parte - totul plin de lei, serpi, furnici, lipitori si iedera otravitoare - pe cand acum apa curge la robinet si ne putem spala acolo unde dormim, putem manca acolo unde am gatit, si putem inconjura totul cu un zid protector casa mentinem caldura si curatenia. Casa e un teritoriu comprimat in care toate necesitatile pot fi satisfacute in siguranta. Un spatiu zoologic sanatos este echivalentul celui descris mai sus pentru un animal (cu exceptia focului). Prin faptul ca gaseste in el toate locurile de care are nevoie ... si prin faptul ca isi da seamaca nu trebbuie sa plece la vanatoare, pentru ca mancarea vine de sase ori pe saptamana, animalul se va face stapan pe spatiul de la gradina zoologica la fel cum ar face-o in salbaticie, explorandu-l si marcandu-l in modul lui specific, poate cu urina. Odata ce acest ritual de mutare se termina si anumalul s-a instalat, se va simti nu ca un chirisa emotionat sau ca un prizonier, ci mai degraba ca un proprietar, si se va comporta in teritoriul acesta ca pe teritoriul sau din salbaticie, aparandu-l cu pretul vietii, in caz ca ar fi invadat. Pentru un animal, acest teritoriu, subiectiv vorbind, nu e nici mai bun, nici mai rau decat conditia sa in salbaticie; atata vreme cat satisface nevoile animalului, un teritoriu, natural sau construit, este un dat, pur si simplu, la fel ca petele de pe leopard.
...
Stiu ca gradinile zoologice nu mai sunt in gratiile oamenilor. Nici religia nu mai este. Amandoua sunt subminate de anumite iluzii de libertate." - Yann Martel, Viata lui Pi (Editura Univers, Bucuresti 2007)

Anexa 1 la Intre mine si ceilati (partea 1)

Albert Camus spunea:

" Îl parasesc pe Sisif la baza muntelui. Întotdeauna cineva îsi poate gasi din nou povara. Însa Sisif ne învata ce înseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si înalta stâncile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum înainte fara stapân nu îi mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stânci, fiecare colt mineral al acelui munte întunecat constituie o lume în sine însusi. Lupta însasi înspre înaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit (p.91). Viata si chinul lui Sisif sunt transformate într-o victorie, concentrându-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii. În acelasi mod, Dr. Rieux este un erou absurd în Ciuma, deoarece si el este condamnat la moarte, si el este prins într-un chin fara sfârsit si, asemenea lui Sisif, el continua sa isi faca datoria indiferent cât nesemnificativa este actiunea sa. În ambele cazuri conteaza putin pentru ce motiv anume ei continua sa lupte atâta vreme cât aceasta sta marturie pentru încrederea omului in om si nu în abstractii si absoluturi. "

Intre mine si ceilalti (partea 1)

Nu stiu de cate ori a trebuit sa ma opun dorintelor generale, sau mai bine zis sfaturilor pe care le primeam. Ca sa intelegi mai bine sunt tipul de persoana care, atunci cand dispune de suficient timp, prefera sa inteleaga cat mai multe aspecte ale unei probleme cat si diferitele puncte de vedere cu privire la solutionarea ei. Adica pe romaneste intreb ici si colo unde consider eu ca persoana e calificata sa-mi dea un sfat. As minti sa spun ca mi-am ascultat intodeauna instictele si am facut doar ce am crezut eu de cuviinta. Au fost situatii in care nici macar nu mi-am asumat raspunderea pentru "calea" urmata. Totusi in majoritatea situatiilor sunt echilibrat si primesc un sfat doar ca atare si nu ca un imperativ sau unica solutie.
Din motive lesne de inteles scriu acum. Ma aflu iar in postura in care sunt socat de diferentele dintre ceea ce simt si vreau si poate o realitate prea dura (sau din punctul meu de vedere prea lenesa sa-mi arate ca exista speranta) sau poate sunt eu prea visator sau optimist pentru o lumea prea moarta in realitate (nu pot sa ma abtin sa nu-i reprosez acest lucru). Dar sa trecem la tema in cauza:

Conflictul apare in momentul in care vizionez Bitter Moon (Luni de fiere) si citesc postfata cartii cu acelasi nume, scrisa de Vasile Dem. Zamfirescu. Si pe scurt suna ceva de genul: In urma studiilor efectuate pe cupluri, relatia dintre parteneri are un termen de expirare de aproximativ 5 ani.

Dorinta, speranta si mai ales poate ingoranta fata de realitatea persoanelor carora le-am cerut si ascultat punctele de vedere (mai specific opinia a doua dintre cele mai importante femei din viata mea) au fost puternic zguduite de aceasta realitate. Este unul dintre momentele in care te simti ca lovit de o lopata in moalele capului (vezi "Ion"), lumea parca incepe sa se invarte si, pentru o persoana centrata pe realatiile afective, semnifica aproape o negare a existentei sale. Marele si frumosul castel in care traia si pe care il extindea cu munca asidua, cu inversunare si cu certitudinea ca daca se vrea se poate atinge planul arhitectural, se naruie exact ca si puful de praf de pe cartile uitate intr-o biblioteca antica. Ma simt ca un Sisif fara muntele de nisip. Sau mai degraba un Sisif caruia i se impune revelatia ca ceea ce face el nu ajuta pe nimeni, nici macar pe el. Ca un Sisif al carui munte de nisip e de fapt intr-o clepsidra si tot ceea ce trebuie sa faca e sa rostogoleasca aceea clepsidra odata la 5 ani si sa priveasca pasiv cum muntele se misca singur. Clar sunt un Prometeu fara ficati sau rinichi sau ce naiba ii manca lui vulturul.

Am spus ca fara limite nimic nu are sens, dar nu am spus niciodata ca noi trebuie sa fim cei care sa ne impunem limitele. Sunt trist, deznadajduit, infricosat, dezamagit si ma urasc pentru ca fie sunt prea copil fie ma adaptez unei lumi care nu-mi place, maturizandu-ma dupa sabloanele ei. Nu pot sa ma intreb cat de liberi suntem de fapt? Si poate intrebarea care ma sperie cel mai tare...ce rost mai are sa investesti ceva care oricum are soarta pecetluita? Nu am avut pretentia sa stiu ce va urma, am vrut sa traiesc in aici si acum. Singura problema e ca sunt singurul care are curajul (sau,  vorba profesoarei mele "inconstienta").

Imi dau seama ca am scris sub imperiul unei "traume" proaspete ceea ce poate exagera lucrurile. Le-am relatat cum le simt si ca sa ma pot uita mai tarziu la ele si, sper eu, sa pot rade de mine.

Va rog sa-mi lasati impresiile voastre. Apreciez sinceritatea si chiar vreau sa stiu daca trebuie sa ma duc sa ma culc sau sa-mi dau doua palme si sa ma trezesc.

P.S. Blogul este in constructie din lipsa de timp...nu e gata inca.

P.P.S. Aici "Mitul lui Sisif" este alterat. In original acesta ducea un bolovan pana in varful muntelui ca apoi sa-l vada cum se rostogoleste din nou la vale.